OCTOGON.MyForum.ro :: Legenda Marelui Lup Alb

Trimis: 22/10/2009 17:26

Legenda Marelui Lup Alb

din „Legendele sacre ale Dacilor Liberi”
de Felix CRAINICU, Cristi IONIŢĂ

În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine.
Voi îl auziţi?

Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de îndată ce era pe lume, cu plete destul de lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor dominant şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproximativ de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare seară adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi deținând ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.

Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
- Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.

Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna ulterior astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continua mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care ne aflam, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii persistă acest lucru.

Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
- Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?

În timp ce grăia, Zamolxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
- Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!

Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
- Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.

Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
- Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: întâia ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.

După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se schimbă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul analog nici până atunci şi nici pe urmă aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost necesitate de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.

Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru minus ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu susținerea lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. Mai târziu ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era scutit de de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.

Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zamolxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
- Spune-mi, femei credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de indiferent ce vrere a mea.
- Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, Dacii au trebuință de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
- Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, cum ar fi ai grăit.
- Stăpâne! Reluă uşor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
- Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
- Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
- Nu, Mare Lup Alb! Nu se află leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
- Înţeleg, stăpâne.
- Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.

Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un solitar lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de forța Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.

Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire absolut orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine în raport cu fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.

Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras laolaltă în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.

Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.

Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras excluzând cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.

Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

Trimis: 22/10/2009 17:58

Textul l-am preluat de pe http://penultimuldac.blogspot.com/2009/04/legenda-marelui-lup-alb.html

Trimis: 26/10/2009 14:56

Exista cantece legate de Marele Lup Alb.

Unul dintre ele este interpretat de Puiu Cazan, iar astea sunt versurile:

1. Sunt ivar catre celalalt taram
Cu trupul meu va voi deschide cale
In urma voastra eu o sa raman
O seara-albastra dintr-o blanda vale
Cu mana-ntinsa am cersit la porti
Un strop curat din sfanta nemurire
Eu, cel urat si cel hulit de toti
V-am inflorit a voastra regasire

R: Ma veti simti alaturea de voi
Un ram de timp invesmantat in soarta
Veti pomeni de vremea de apoi
De lupul alb ce v-a trecut de poarta

2. Veti trece peste mine ca pe drum
Cu ochii-n steaua cea de mine-adusa
Veti fi departe-n zarile de fum
Eu voi dormi sub tarina supusa
In viitor, in seri tarzii, cuminti
Trecuti de valt si mangaiati de stele
Cand pruncii-or fi deja batrani parinti
Si-or bea razand, la nunti, visele mele

Versuri preluate de pe http://www.carpati.org/cantece_de_munte/lupul_alb_-_puiu_cazan/62/

Cantecul se poate asculta pe http://www.trilulilu.ro/carate_chid/6a1bfeda6899b1

Trimis: 08/11/2009 01:02

Sărbătorile lupilor

Impresii si pareri personale in FORUM

Sărbătorile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Ovidenia, Sântandrei, Noaptea Strigoilor, Zilele Bubatului, Moş Niculaie) formează un scenariu ritual de înnoire a timpului, se presupune că este perioada îndată ce se sărbătoarea Anul Nou Dacic, corespunzând cu Dionisiacele Câmpeneşti şi fermentarea vinului la populaţia tracă precum şi sărbătoarea Brumalia la romani. ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an)

Unele dintre ele sunt închinate lupului, poate cel mai feroce animal sălbatic de pe meleagurile europene – din fericire acum aproape pe cale de dispariţie, în unele ţări (Austria) nu mai se află de mult.

Faptul că în trecut la noi în ţară peste 35 de sărbători populare (dintre care 18 cu dată fixă) erau dedicate lupului – după cum certifică etimologul I.A.Candrea în cartea sa „Iarba fiarelor”, relevă importanţa lui în tradiţia românească, generată intrinsec pe de o parte din pricina fricii faţă de acest animal sângeros care atacă în haite nu numai animalele dar şi oamenii, pe de altă parte din cauza moştenirii lăsate de străbunii daci.

Este interesant să facem o scurtă trecere în revistă ale acestor serbări din Calendarul Popular, care, pentru cei mai mulţi dintre noi sunt necunoscute, atât prin faptul că ţin de mulțimea satului, cât mai ales prin cei aproape 50 de ani de comunism, în care religia, tradiţiile, datinile, miticul român, totul a fost contestat şi pe cât posibil - desfiinţat.

Filipii

Este un lanţ de sărbători ale iubitelor căsătorite, dedicate unor divinităţi protectoare a lupilor. Ele pot să aibă un număr diferit de zile, se celebrează în perioada formării haitelor şi împerecherii lupilor, recte între Lăsatul Secului de Crăciun – 14 noiembrie şi Noaptea Strigoilor ( Sf. Andrei) – 30 noiembrie. Fiecare fată primea de la soacră sau de la mamă ca moştenire tradiţia de a sărbători în fiecare an, la date fixe, un număr de Filipi. Durata sărbătoririi era diferită de la sat la sat, sau de la familie la familie - după numărul de Filipi primiţi – un Filip însemna o zi sărbătorită.

În ce constă ţinerea Filipilor? În mistica populară se crede că în această perioadă lupoaicele calcă hotarul satelor şi vin pe lângă case, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care mâncându-i devin mai fertile. Deci, ca o contraofensivă naivă, pentru a împiedica înmulţirea lupilor, persoanele feminine fac tot felul de practici cu caracter apotropaic(cuvânt derivat de la grecescul apotropaios, care înseamnă a roti, a întoarce, a ţine departe).

Astfel: fiarele de care se atârna ceaunul deasupra focului, foarfecele, cleştele trebuiau în aceste zile să fie legate cu sfoară (simbolic erau legate astfel gurile lupilor); toate crăpăturile vetrei focului şi uşii sobei erau chituite cu lut (aceasta simbolizând lipirea ochilor lupilor). Era interzis să se scoată din casă gunoiul - pentru a nu atrage pe lup să scurme în el; de asemenea era interzis femeilor pieptănatul părului ca să nu se îndesească pădurile şi să se înmulţească lupii, tot aşa prelucrarea lânii şi blănurilor de animale - ca să nu atragă lupul; se încleştau dinţii de la pieptenii daracului ( simbolic aşa trebuiau să se încleşteze dinţii lupilor); nu se pronunţa cuvântul Lup ( care era înlocuit cu Grădineţ); în aceste zile femeile trebuiau să spele cămăşile: „ ca să opăreşti gura găvatului” ( A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii)

Credinţele despre Filipi au fost atestate în zonele Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina) până la mijlocul sec. XX.

Cu semnificaţie identică, dar în perioade calendaristice diferite sunt astfel: Filipii de Toamnă (mijlocul lunii noiembrie); Filipii de Iarnă (sfârşitul lunii ianuarie), Filipul cel Mare şi Filipul cel Şchiop – ambii serbaţi la Ovidenie ( Intrarea în biserică a Fecioarei Maria) - 21 octombrie sau 30 noiembrie - Sf. Andrei.

Cel mai rău, mai de temut şi mai voinic din ceata Filipilor, este considerat Filipul cel Şchiop (antagonistul lui Sântoader cel Şchiop – divinitate cabalină şi conducătorul cetei Sântoaderilor pe timpul verii). În credinţa populară, a doua zi după Lăsatul Secului de Paşte – la „Tărbacul Câinilor” avea loc lupta dintre divinitatea lupilor (Filipul cel Şchiop) şi cea a cailor (Sântoader cel Şchiop) – de fapt dintre spiritul iernii şi spiritul verii. Aceste credinţe au fost atestate în Muntenia Centrală (Muscel, Prahova, Vlaşca, Teleorman, Olt) şi Transilvania sudică (Sibiu, Haţeg).

În alte perioade ale anului, mai există două serbări importante ale lupului: la 16 ianuarie – Sf. Petru de iarnă, denumit şi „Lanţul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor” şi la 29 iunie - Sf. Petru de vara –când patronul îi dezleaga si le da voie sa mânânce din vitele si din oile oamenilor

Tot ceremonii legate de lup sunt Lucinul şi Tărbacul Câinilor.

Lucinul

Este o sărbătoare pastorală cu dată fixă – 18 octombrie, perioada constituirii haitelor de lupi în vederea reproducerii. Specifică regiunii Banat, ea era dedicată unei divinităţi care protejează lupii, dar scopul este de a preveni ca lupii să distrugă turmele de oi sau bovine. La această dată se făceau deosebite practici magice ca de pildă cele de la toţi Filipii.

Tărbacul câinilor

Este un procedeu efectiv barbar – cu semnificaţia unei practici magice, care are drept scop alungarea simbolică a lupilor – patronii iernii. În întâia zi ulterior Lăsatul Secului de Paşte, bărbaţii prindeau toţi câinii din sat, apoi îi chinuiau violent cu distincte instrumente de tortură, ca de exemplu Răvarul (cilindru din lemn cu zimţi sculptaţi) sau Jujeul ( beţe de 3-4 m. de care erau spânzuraţi câinii cu laţuri care se ridicau şi răsuceau până aproape îşi pierdeau răsuflarea, ca apoi să fie lăsaţi să cadă pe pământ), practici utilizate frecvent în Muntenia şi Dobrogea. Când scăpau din mâna celor care-i chinuiau, câinii fugeau înnebuniţi la marginea satelor sau chiar în pădure, unde urlau de groază la vederea oamenilor, ca apoi, după câteva zile să se întoarcă spăşiţi pe la casele lor.

Care era semnificaţia acestui martiriu a celor mai fidele animale de pe lângă casa omului? Se ştie că lupul este înrudit cu câinele. Prin această practică se credea că astfel este alungat lupul – odată cu el şi iarna pentru a se se face loc verii, patronată de cal. Deci, a doua zi pe urmă Tărbacul Câinilor, începe în Calendarul Poporului o săptămână dedicată unei divinităţi mitice cabaline, denumită „Caii lui Sântoader” ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).

Reprezentarea mitologică a lupului în folclorul popoarelor

Simbolismul lupului în mitologia universală are aspect atât pozitiv cât şi negativ. Pe de o parte, prin faptul că vede în întuneric a fost făcut simbol al luminii, al soarelui şi al focului, pe de altă parte are caracter demonic, satanic, infernal.

Mitologia Chineză atestă că cel care a construit dinastiile chineze şi mongole este Lupul albastru ceresc, care este Paznicul palatului ceresc – ambii identificaţi cu steaua Sirius şi respectiv Ursa Mare.

Tradiţia lupului albastru este preluată de mongoli, la care lupul celest este considerat strămoşul lui Gingis Han.

Mergând mai departe pe această linie, poporul turc - descendent al strămoşului mitic Gingis Han, l-a poreclit Lupul cenuşiu pe Mustafa Kemal – care s-a autointutulat Atatürk adică – „Tatăl turcilor”, deoarece a luptat pentru recâştigarea identităţii naţionale, ameninţată de căderea imperiului otoman.

În mitologia greacă lupul este una dintre întruchipările lui Zeus – Lykaios, un atribut a lui Apollo, “căruia, pe vremea practicilor magice în agricultură, i se aduceau drept sacrificii fiinţe omeneşti, cu scopul de a scăpa de secetă şi a pune punct final catastrofelor normale de tot felul”. ( Jean Chevalier- Alain Gheerbrant – Dictionnaire des symboles)

Tot în mitologia greacă Hades - stăpânul infernului, este reprezentat ca fiind îmbrăcat cu o blană de lup.

În mitologia şi iconografia hindusă el este un animal demonic, apropiat zeităţilor malefice, duşman şi devorator al luminii.

În mitologia egipteană Osiris – zeul tărâmului morţii, soţul lui Isis, a înviat sub forma unui lup pentru a-şi ajuta soţia şi fiul să-l învingă pe fratele său cel rău.

În Europa Evului Mediu se credea că vrăjitorii se transformă în lupi pentru a merge la Sabat, iar vrăjitoarele îşi punea jartiere din blană de lup. Credinţa în licantropi sau vârcolaci a existat în Europa încă din antichitate, aceştia fiind consideraţi una dintre întruchipările spiritelor pădurii. Vergilius o atestă în scrierile sale. În Franţa această credinţă a început să-şi piardă temeiul de abia pe vremea lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). ( Hans Biederman- Knaurs Lexikon der Symbole)

În mitologia scandinavă lupul este înfăţişat ca cel care devorează astrele, determinând eclipsele.

În antichitate lupul nu a fabricat parte nicicând dintre animalele sacrificate zeilor.

Indienii din preeria nord-americană se considerau urmaşi ai lupilor. Semnificativ este un cântec de luptă: ”eu sunt lupul singuratic, eu bântui prin multe locuri” ( Jean Chevalier- Alain Gheerbrant – Dictionnaire des symboles)

Strămoşii romanilor - fraţii gemeni Romulus şi Remus, lăsaţi într-un coş să plutească pe Tibru - consideraţi întemeietorii Romei, au fost crescuţi şi alăptaţi de o lupoaică. În amintirea legendei acestei lupoaice aveau loc la Roma serbările denumite Lupercalii, care se crede că se ţineau şi pe teritoriul Daciei romane.

Simbolul lupoaicei era atât de preţuit de romani încât apariţia unui lup înaintea unei bătălii era semnul sigur al victoriei - iar zeul răboiului - Marte era reprezentat de un lup.

În poza alăturată: lupoaica capitolină cu Romulus şi Remus. Relief din Aventicum – Elveţia. Sec.2 e.n

( Hans Biederman- Knaurs Lexikon der Symbole)

În creştinism, în Evul Mediu, lupul era simbolul Satanei, al păcatului, al răului, iar turma de oi păzită de înspre Iisus Christos reprezenta credincioşii apăraţi de acesta ( în stânga o grafică a timpului).

Un lucru aparte de atractiv relevat pentru prima oară de către istoricul Whitney Smith de pe un document de epocă – Dragonul dac ( cu cap de lup) folosit de celţi era colorat în roşu, galben şi albastru. Legendarul rege Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său.

Cum s-a ajuns la aceasta? În anul 145, dacii din Cohors I Aclia Dacorum trimişi de către Hadrian în sud-estul Bretaniei, au fost lăsaţi la vatră, unde au fost împroprietăriţi cu pământ în jurul castrului Amboglana pe care-l apăraseră ca soldaţi, dar şi acolo ei şi-au păstrat tradiţia şi însemnele din tată în fiu. În jurul anului 500 regele Arthur i-a folosit în luptele împotriva saxonilor. Dacii ( deveniţi acum celţi) purtau cu ei stindardul lor de luptă – Dragonul dac, colorat. Însigna legiunilor “V Macedonia” şi “XII Gemina” are aceleaşi culori – roşu, galben şi albastru. În anul 555 împăratul bizantin Justinian înfiinţează două cetăţi dunărene – Recidava şi Litterata. Stema provinciei locuită de daci poartă aceleaşi culori – de la stânga la dreapta – roşu, galben, albastru.

Cronicarul grec Nichita Chomiates afirmă că flamurile din vârful suliţelor armatei fraţilor Petru, Asan şi Caloian (care în lupta împotriva bizantinilor au întemeiat un regat al valahilor şi bulgarilor) erau tot la fel colorate. Începând din sec. XVII-lea cele trei nuanțe reunite sunt tot mai frecvent în documentaţiile vremii, ca în 1821 să apară pe stindardul lui Tudor Vladimirescu ca steag tricolor, rămas de atunci stindard al României până în zilele noastre.

„Această ipoteză curajoasă este susţinută şi de J.F. Neigebauer, la 1851, în lucrarea „Dacien aus der Übertesten des Klassichen Alterthums mit besonderer Rücksicht auf Siebenbürgen. Topografische Zusamengestellt” care afirmă că tricolorul românesc este o moştenire din momentul Daciei Traiane.(Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc).

Simbolismul lupului în mitologia română

Lupul, în raport cu cruzimii lui şi a spaimei pe care o producea, a fost un animal foarte respectat în sud-estul Europei. Strămoşii noştrii, predaci, dacii şi daco-romanii au făcut din acest animal un adevărat cult “magico-mitologic” din care ne-au rămas până pe la mijlocul secolului trecut unele reminiscenţe etnografice şi folclorice.

Se ştie că cea mai vie imagine pe care a avut-o antichitatea despre populaţia Daciei a fost strânsa legătura între daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi – de aici rezultă şi denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărorora locuiau atât oamenii cât şi lupii ( Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc )

Anticul Strabon ( cca 63 î.e.n. - geograf şi istoric grec, autor al celei mai importante opere geografice a antichităţii –„Geografia” -17 volume, un izvor special referitor la teritoriile locuite de strămoşii noştri) afirmă în lucrarea sa că dacii s-au numit mai întâi Dáoi.

Ceva mai târziu în marele său Lexicon, Hesychius din Alexandria (sec V) arată că de fapt Dáos reprezintă numele frigian al lupului, rădăcina comună acestor cuvinte fiind Dháu, care înseamnă „ a strânge, a sugruma” – de fapt modul de luptă a lupilor. Mai târziu, din această rădăcină derivă cuvintele: Kandaon – numele trac al zeului războiului şi Dhaunos – adică lup.

Mircea Eliade menţionează că termenul frigian Dáos: „ a fost dat unui zeu sau unui strămoş mitic licomorf sau care s-a manifestat în formă de lup, patronul unei confreeri secrete de luptători de tipul Männerbund-ului german. Membrii acestei confreeri războinice purtau pe ei piei de lup şi acţionau în genul carnasierilor, de aceea erau consideraţi feroci şi invincibili, posedaţi de furor heroicus”.

Stindardul dac – corpul de balaur cu cap de lup era un pretext de groază pentru duşmani. El era alcătuit din aramă – de aici şi expresia „lupii de aramă a dacilor”, capul lupului avea gura larg deschisă iar pe corp erau plasaţi solzi mobili din metal. Stegarul purta ridicat acest stindard în goana calului şi aerul care pătrundea prin gura deschisă scotea sunete şuerătoare, însoţite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. În jurul stegarului, luptătorii la rândul lor aveau pe faţă măşti de lup sau urs şi mormăitul lor înfricoşător ca a unor adevăraţi carnasieri, înspăimânta pe duşmani.

Imaginea mitică a Lupului Alb - căpetenia lupilor, era respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştrii ca pe cel care a fost salvatorul dacilor, din cetatea Sarmisegetuza asediată de romani şi în general cel care-i ajuta în absolut orice ocazie de cumpănă. Este uimitoare similitudinea între legenda Lupului alb şi legenda zeului Apollo. Acesta îşi avea templul pe insula Alba ( Leuke), pe malul Mării Negre ( actuala Insulă a Şerpilor). În fiecare toamnă Apollo se retrăgea în ”misterioasa ţară a hiperboreenilor, unde domeşte aprigul Boreas” pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestor hiperboreeni şi era denumit Lycantropul – anume Lupul, în mitologie rămânând cu denumirea de „Lupul Luminos”.

Pentru a contracara credinţa în puterea magico-mistică a lupului, creştinismul primitiv l-a investit pe Sfântul Petru (Sâmedru) cu atributele de păstor al lupilor – care sunt consideraţi câinii săi, cum ar fi şi pe fratele său – Apostolul Andrei, care se spune că a propovăduit Evanghelia Mântuitorului în „teritoriile lupilor”, printre care şi Dobrogea. (Dumitru Manolache - Sfântul Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc. Lupii mielului)

“ Se pot bănui cel puţin două izvoare ale acestei ipostaze de patron al lupilor: una poate dacogetică - dacă locuitorii Daciei vor fi practicat într-adevăr Lycantropia (cuvânt grecesc însemnând transformarea unui om în animal. În Evul Mediu, Lycantropia era una dintre acuzaţiile pentru care erau arse pe rug vrăjitoarele. În psihiatrie este asimilată cu dedublarea personalităţii).

O altă ipostază este în mod sigur alano-osetă, ştiind că alanii au staţionat un răstimp suficient de lung pe teritoriul fostei Dacii şi că urmaşii lor - oseţii din Caucazul de nord, au avut în epica lor precreştină un cult al zeului Tutyr – venerat ca păstor al lupilor.” ( Victor Kernbach - Universul mitic al românilor).

“Pentru poporul român imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia şi se verifică imaginea sacră a lupului: Substratul aborigen local – cel al lupului neolitic; substratul indo-european – cel al lupului dac şi daco-celtic; substratul neo-indo-european – cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză dacă-romană; substratul iudeo-creştin primitiv, care preia şi răstălmăceşte aspectele zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar apocaliptic”( Romulus Vulcănescu – Mitologie Română)

Reprezentări ale lupului în artă

Figura lupului inclusă în stindardul dac, respectiv un corp de balaur cu cap de lup este consemnată pe Columna lui Traian din Roma.

Capete de lup cu gura larg deschisă, dispuse în lucrătură spiralată, le întâlnim în brâul inferior de frize al monumentului “ Trophaeum Traiani” ridicat în timpul împăratului Traian ( 98-117) la Adamclisi – jud. Constanţa.

În arta populară motivul lupului a fost întrebuințat în ceramică, sculptură în lemn şi ţesusutul scoarţelor. Astfel, el este frecvent folosit pentru ornamentarea ceramicii de Cucuteni.

El mai apare şi în arhitectura lăcaşurilor de cult : pridvorul Bisericii Colţea – în stil brâncovenesc şi tâmpla Bisericii Albe – stil hibrid, ambele din Bucureşti.

Ca iconografie, tema lupului apare pe pridvoarele pictate ale unor mănăstiri, sub forma acelei guri enorme de balaur ce semnifică Gura Iadului care înghite păcătoşii ce nu pot trece Vămile Vâzduhului. Astfel sunt mănăstirile din Oltenia de Nord ( Horezu) şi Bucovina ( Voroneţ, Vatra Moldoviţei, Suceviţa, Gura Humorului), în care apare imaginea pictată a lupului alături de alte animale feroce ( ursul, mistreţul, leul etc.) înghiţind unele părţi din trunchiul omenesc, îndeosebi mâini – însemnul tuturor păcatelor omeneşti (cu mâna omul fură, jură strâmb, se leapădă de sine, gesticulează urât, comite crime), dar şi a faptelor bune. ”( Romulus Vulcănescu – Mitologie Română)

Superstiţii şi credinţe legate de lup

- Un păr din coada lupului poate asigură iubirea oricărei femei. Despre acest atribut de demon sexual relatează istoricul, filologul şi literatul roman Pliniu cel Bătrân ( Caius Plinius Secundus – 24-79 e.n.) în cartea sa “Istoria naturală” fabricată ca o enciclopedie a epocii.

Interesant de aflat, această superstiţie s-a păstrat până în zilele noastre în jocurile rituale din perioada solstiţiului de iarnă executate de tinerii care poartă măştile-costume ce simbolizează lupul. Se crede că astfel de jocuri făcute la casa femeilor sterpe le fac fecunde şi prolifice. Atunci când un flăcău mascat în lup se apropie de femeia vizată, ea zmulge câteva fire de păr din blana de lup pe care o poartă acesta – pentru a le folosi în vrăji şi descântece “ de dezlegat naşterea”.

- G. Coşbuc în eseul său intitulat “Gura lupului”, arată că: “ prezenţa masivă a numelui Lupu, sau derivatele sale Lupaşcu, Lupan, Lupei, Lupuşor, Pascu, Păşcan etc. în onomastica tradiţională românească se explică prin schimbarea numelui adevărat (calendaristic) al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului - care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu feluri fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă” ( Elemente lit. poporale)

Această schimbare de nume poartă denumirea de “botezul păgân al copiilor” şi se face pentru a-l întări pe noul născut şi a-l face puternic, precum lupul. Obiceiul se mai păstrază şi în zilele noastre. Astfel, în unele sate de munte, la naşterea unui copil vin în faţa casei acestuia trei feciori - numiţi strigători sau chemători. Ei poartă brâie roşii ( semnul vieţii) şi la pălărie o gheară de lup (semn al puterii şi vitalităţii). Fiecare dintre aceştia trage câte un cerc cu această gheară de lup în jurul casei – de la est la vest, cercuri concentrice, în care ultimul – cel mai mic, cuprinde şi casa. Apoi, copilul este scos afară şi dat flăcăilor care îi pun un alt nume, apoi “îl joacă” în interiorul cercurilor - astea reprezentând bariere în calea răului şi simultan mijloace purificatoare. Obiceiul simbolizează confirmarea copilului ” în planul existenţei umane – lupul reprezentat metaforic prin gheara sa, îndeplineşte rolul unui animal protector şi iniţiator, care veghează trecerea pruncului peste pragul ce separă nonexistenţa de existenţă”. ( Mihai Coman – Mitologie populară românească)

Mai mult decât atât, cercetătorii atestă faptul că tot aşa, diferitele denumiri derivate din cuvântul Lup, existente pe teritoriul României (ex. munţi, culmi, localităţi, văgăuni, peşteri, văi, coline şi păduri) consemnează importanţa acestui animal în viaţa oamenilor.

- În medicina magică românească, pentru tratarea diferitelor boli se folosesc anumite părţi din lup. Astfel: părul de lup este bun pentru afumat şi vindecat cei cu incontinenţă de urină; dinţii de lup sunt amulete purtătoare de noroc; ficatul de lup este bun pentru terapia tuberculozei; gâtlejul de lup este folosit la descântatul fricii, urâtului, răpciugii şi pentru atragerea Necuratului la taina descântecului ( acesta era strigat prin gâtlejul de lup).

- Mamele din satele de pe Platforma Luncanilor – jud. Hunedoara, care vor să aibă copiii sănătoşi şi puternici ca lupul, le dau primul supt la sân printr-o gura de lup (un obiect confecționat dintr-o falcă şi epidermă de lup).

- În anumite zone de munte, sătenii practicau obiceiul “legării lupului”. În preajma sărbătorilor de iarnă, se făcea din făină de grâu amestecată cu făină obţinută din oase de lup, o pâine, denumită “Stolnic”. A treia zi de Crăciun, stăpânul casei o lega cu un lanţ, apoi o rupea bucăţi şi dădea tuturor membrilor familiei şi animalelor din gospodărie, câte un dumicat. Credinţa era că cel care a mâncat din Stolnic, nu va mai fi atacat niciodată de lup. Tot aşa, copilul care era îmbăiat în apa unde s-au scăldat lupii, era păzit pentru totdeauna de lupi.

- La vechea sărbătoare “Nedeea Lupilor” se credea că lupii îşi cer partea lor. Legenda este că atunci, pe gerul cumplit din ianuarie, un călăreţ mergea în pădure pentru a le duce lupilor ofrande – miei, oi, capre şi căprioare. Oamenii credeau că astfel încheie un pact “de neagresiune” cu lupii, în caz că nu respectau obiceiul, întregul sat avea de suferit.

- În munţii Apuseni, moţii cred că există oameni-lupi din naştere, care la o anumită vârstă se transformă în lupi adevăraţi – dar aceştia pot fi îmblânziţi şi descântaţi să rămână oameni, cu o bucată de mămăligă sau de pâine – ştiindu-se că lupul nu mănâncă decât carne.

- Nu poate fi omis rolul de personaj negativ deţinut de lup în basmele şi legendele româneşti. El este antipodul eroului pozitiv şi este descris că are ”cap de oţel, frunte de aramă, este fiul zmeoaicei iar puterile zmeului sunt ascunse de obicei într-un lup. În legende, lupul a fost făcut de “Nefârtat” (diavol) ca replică a câinelui creeat de către “Fârtat” ( Dumnezeu)

Şi ca să închei, nu pot să nu amintesc simbolismul idilic al lupului, care este mereu prezent - atât în timpul vieţii, cât şi după, ca însoţitor al sufletului mortului, într-o lume mai bună, unde nu există tristeţe ci doar înseninare. Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

“Şi-ţi va mai ieşi / Lupul cândva / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai”. Sa te duca-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul.